Nu știu cum este în cazul celorlalți, dar eu am crescut într-o familie baptistă cu limbajul bisericesc specific bisericilor mici din provincie, și cu înțelegerea că tot ceea ce trebuie să fac ca să fiu acceptat de Dumnezeu este să fiu mai bun, să încerc cât ține de mine să fiu ascultător și iubitor.

Sigur că toate astea sunt lucruri cât se poate de normale și dezirabile, dar ajunsesem să cred că viața de credință este o cursă în care tot ce fac este să fug de păcat. Și am fugit de păcat în adolescență și parcă fuga devenea din ce în ce mai greoaie. Cu cât încercam să fiu mai bun, să conving pe toată lumea să mă accepte și să mă iubească, să demonstrez și în biserică că sunt sfânt, cu atât mai mult ajunsesem la performanța de a-mi ascunde mai bine păcatele. Devenisem un veritabil fariseu.

Sunt de loc din Mangalia. Îmi aduc aminte că atunci când eram mic, ne jucam în mare cu niște mingi gonflabile mari pe care le băgam sub apă încercând să le ținem cât putem de mult acolo. Cine reușea să țină cel mai mult mingea sub apă, acela câștiga. Operațiunea părea simplă un timp. Puteam să am mingea sub control, dar venea momentul când nu mai rezistam, și mingea țâșnea cu forță și necontrolat la suprafață. Așa era viața mea de credință. O încercare continuă și presantă de a-mi ține viața și păcatele sub control. Până când, din nou și din nou, falimentam. De fapt viața îmi demonstrase cât se poate de clar că nu pot să fiu bun și acceptabil nici măcar pentru mine.

Până în momentul în care Duhul Sfânt m-a făcut să înțeleg ce a făcut Dumnezeu în Hristos pentru mine. Înțelegeam pentru prima dată că sunt acceptat cu toate vulnerabilitățile, greșelile, incapacitatea de-a mă schimba, că nu trebuia eu să mai lupt sau să-mi câștig neprihănirea înaintea lui Dumnezeu. Nu mai trebuia să dovedesc lumii (sau mie) că sunt sfânt. Nu eram, și Hristos mă accepta așa.

Înțelegeam la un nivel atât de profund și personal ce auzisem de mii de ori în biserică: ce este Harul.

Nu există măsură în modul în care Dumnezeu ne dă Harul Său. Dumnezeu nu e zgârcit. Îl răspândește între noi. Dumnezeu nu este un bogătaș lacom. Ci, așa cum spunea atât de plastic Nicolae Steinhardt – Dumnezeu are inimă de boier. Dumnezeu este boier în contrast cu diavolul care este contabil. Diavolul este expert în a ne contabiliza fiecare greșeală și a ne-o scoate în față cu prima ocazie. Dar Dumnezeu, în bogăția Lui, este boier. Ne iartă. Nu doar că ne salvează, dar ne înfiază, ne iartă păcatele, ne sfințește, ne face moștenitori și ne descoperă taina voii Sale.

Să ne apropiem cu încredere și bucurie de acest Har!

Așa cum sunt la Tine vin
putere n-am, Tu-mi fi sprijin
mă spală’n sângele divin
O Mielule eu vin, eu vin.